Floare albă

Nu mai plânge floare albă din al ochilor tăi lac
Ce strecoară stropi de rouă şi-n petale se desfac;
Ce te doare de te superi şi te-nchizi şi te închini
Ca o cumpănă de apă ce se leagănă bocind?
Ai dorinţe ne-mplinite, ai necazuri sau soroace,
Ai tu gânduri să te ţină trează şi să nu-ţi dea pace?
Nu împodobeai tu oare frunţi de cezari şi-mpăraţi
Şi covoare moi călcate de eroi şi de soldaţi
Fete tinere, fecioare te-mpleteau dansând cu tine
Pomenindu-te în cânturi de viori şi tamburine
Iar mireasma ta cea dulce cu mirosul cald de vin
Adormea pe înţelepţii vremii din Ierusalim
Şi umplea de mir palate-n baldachine şi pe tron
Iar apoi stătea închisă în mormânt cu faraon
Ai legat atâtea inimi cu buchete de iubire
Şi ai stors atâtea lacrimi cu uscata-ţi amintire
Ai umplut de veselie sărbători şi nunţi şi zile
Dăruită cu un zâmbet la soţii şi la copile
Iar acum când vremea face să te duc aşa-nflorită
Tremurând de încântare, la frumoasa mea iubită
Să o umpli de emoţie când îmi spune că iubeşte
Să o iau încet de mână şi să-ncepem o poveste
Tu verşi lacrimi ca o ploaie ce din cer încet se scurge
Şi împiedici a mea mână ce ezită, nu te smulge.