Un altfel de Paști. Din ochii frumoși ai Primăverii se rostogoli o lacrimă caldă...

    ”A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată un Paști diferit de toate Paștile pe care cineva le-a trăit vreodată de când e lumea și pământul.” Așa își începea povestea, într-o zi de primăvară, primăvara lui 2020 o fetiță, mare deja, să fi avut puțin peste patruzeci și unu cu câteva luni pline. Ei, dar dacă povestea care începe așa mi-ar fi spus-o bunicul sau bunica, înr-o zi sau seară prin 1980 și ceva, așa cum se întâmpla de mai multe ori să îmi spună, i-aș fi dat crezare! Dar povestea aceasta începea a fi spusă de către o fetiță de patru zeci și unu de ani și câteva luni pline, în primăvara lui 2020! Tare greu de crezut că ar fi putut cineva măcar să își închipuie așa ceva, dar să trăiască și să povestească!

”Se făcea că în acel an, 2020, Primăvara se trezi păcălită de Zâna Iarnă care, deși nu prea și-a făcut simțită prezența în acel an, acum când Primăvara ar fi trebuit să își intre în drepturi, ce să vezi? Parcă nu ar mai fi vrut să plece nicicum.
- Zână Iarnă, draga mea soră mai mare, lasă-mă, te rog să vin și eu să aduc lumină și căldură oamenilor acestora pe care îi văd atât de palizi și de triști! Te rog! Te rog!
    Câteodată, Zâna Iarnă, își apleca urechea spre sora ei mai mică, Primăvara, și pentru câteva zile se retrăgea în bârlogul ei de gheață, lăsând-o pe aceasta să se bucure de reîntâlnirea cu ghioceii, cu toporașii, cu lalelele, cu zambilele. Chiar cu magnolia. Dar, apoi, când toate acestea au răsărit și au înflorit, Zâna Iarnă trimise pe nepusă masă un vânt rece, rece, care purta nori mari și care aduseră un frig năpraznic, aș putea spune! Pentru că, magnolia cea frumoasă pe care o admiram în curtea vecinilor mei, peste noapte își pierdu toată culoarea și viața. Florile ei rozalii deveniră maro și uscate. Zâna Primăvară se întristă! Se întristă foarte rău. Și eu la fel. Dat fiind faptul că în curtea mea încă nu era totul pierdut, am chemat-o să vadă micile narcise care au rezistat frigului, deși erau atât de micuțe. Stăteau neclintite în părculețul de sub geamul părinților, care au devenit bunici între timp. Era un soi ciudat de narcise – mici, dar viguroase și credincioase întru totul Primăverii. Văzându-le, inima Primăverii începu să bată cu putere căci forma, mărimea și culoarea acestora o făcură să își amintească de soare - rotund, cu raze mici dar puternice! Cu siguranță soarele îi va fi un ajutor de nădejde! Și astfel ea, Primăvara, va reuși să aducă culoare în fiecare colțișor al lumii. Și chiar așa a fost! În curtea mea Primăvara recunoscu lalelele care, învelite cu dragoste de frunzele lor lunguiețe ca niște aripi de înger, începeau să își înalțe tulpina dreaptă în sus, înspre soare. Primăvara zâmbi și mai dulce: uneia dintre lalele i se întrezărea coroana colorată printre verdele bobocului puternic. Primăvara își ridică mâinile în sus de bucurie și făcu o piruietă, înălțându-se pe vârfuri către soare. Din piruieta ei, copacii își deschideau flori albe sau roz, verdele crud al ierbii țâșnea drept, pătat din loc în loc cu bănuți galbeni de soare: plin de păpădii vesele zâmbeau și dansau jucăușe, unduindu-se printre firele de iarbă. Alte flori surori începeau să apară: albăstrele, viorele, toporași. Câmpul și strada toată păreau o imensă pânză ce primea contur și culoare din mâinile celui mai talentant pictor! Iar Primăvara știa că acest pictor nu era altul decât Dumnezeu! Și, închinându-se, Îi mulțumi pentru toată frumusețea aceasta cu care a binecuvântat-o!
    Acum știa că iarna nu se va mai întoarce decât atunci când va fi trecut și vara, și toamna, și, în mod firesc, natura își va relua cursul respectând legile Universului prin care Dumnezeu a orânduit ca toate să se întâmple la timpul lor. Cum gândea ea așa, cu tot sufletul ei, și Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru toate, un ciripit puternic îi trecu pe lângă ureche și, deschizând mari ochii ei frumoși, începu să vadă păsări și fluturi, și albine, care mai de care mai grăbite să își refacă cuibul, să își revadă prietenii, să își refacă trasee binecunoscute printre florile parfumate și colorate. Privind așa la toată forfota asta minunată, un vânticel cald îi aduse mireasma vișinului în nările ei fragede. Fără să vrea, Primăvara începu să strănute. Și, strănutând așa, de mai multe ori, își dădu seama că, ceva, din toată această frumusețe a ei, mult așteptată și primită în sfârșit, lipsește. Atunci și-a amintit:
 - Da, este adevărat! Lipsesc copiii! Unde or fi? La fiecare întâlnire cu mine zburdau veseli pe stradă, prin parcuri, prin grădini. Culegeau floricele și făceau coronițe multicolore. Cântau și zâmbeau către soare! Ciripeau ca păsărelele. Bâzâiau ca albinele. Stăteau într-un picior ca berzele. Săreau ca broscuțele. Dar, unde sunt acum? Ce s-a întâmplat cu ei?
Un pui de rândunică, care în tot acest timp aștepta să îi spună „Sănătate!”, își deschise ciocul și îi spuse sfios:
- Cum, tu nu știi?
- Ce să știu? îi răspunse Primăvara
- Coronavirus îi ține pe toți închiși în case!
- Coronavirus? repetă Primăvara. Ce o mai fi și asta? Iarna cea geroasă nu poate să accepte că viața a cuprins întreg pământul așa că îmi ia ce e mai scump din el? Din ochii frumoși ai Primăverii se rostogoli o lacrimă caldă, și din cer începu să cadă o ploaie mută. Puiul de rândunică se așeză în palma Primăverii, iar aceasta îl ocroti cum putu ea mai bine. Deși trist, puiul era fericit acum. Se simțea în siguranță. Se simțea ocrotit, chiar dacă nu se afla lângă mămica lui. El îi șopti Primăverii:
- Vino! și aceasta se lăsă condusă de ghemotocul mic și negru. Trebuie să ajungem aproape de case. Acolo este cuibul nostru. Mama mi-a spus să nu îl părăsesc până ce nu se va întoarce ea cu mâncarea. Dar, pentru că te-am văzut atât de frumoasă și veselă am vrut să te salut. Îmi pare rău că acum te-am întristat și pe tine cu vestea mea, și cu siguranță nici mama nu va fi prea bucuroasă. Dar, acolo aproape de cuibul nostru, dincolo de sticla protectoare a geamului, stă mereu un copil care privește zâmbind la frumusețile pe care tu le-ai adus: la flori, la fluturi, la iarbă, la păsări. Stă cuminte acolo, lângă mâmica lui. Și uneori lipește pe geam un desen foarte frumos. Mama mi-a spus că este un curcubeu. Eu nu am văzut niciodată un curcubeu adevărat.
    Când cei doi aproape că ajunseră, cuibul nu era gol. Mama rândunică tocmai ce sosise cu mâncare, și văzând că îi lipsește puiul drag, era foarte îngrijorată! Îngrijorarea îi trecu însă pe dată când își recunoscu puiul în depărtare.
- Iartă-mă, mamă! Nu trebuia să plec, dar a fost o urghență maximă. Zâna Primăvară a strănutat! Și nici măcar nu știa despre coronavirus. Era tristă deoarece toți copiii și părinții stau închiși în case.
Mama rândunică îi mulțumi Primăverii, și luându-și puiul în brațe, le spuse:
- Te înțeleg, dragul meu. Ai plecat pentru a face o faptă bună unui suflet minunat. Dar, te rog să nu mai ieși niciodată din cuvântul meu! În lumea largă sunt multe pericole. Iar acum multe dintre ele nici nu se pot vedea, nici nu se pot mirosi. Nu știi de unde pot să apară și nici cât de mare poate fi pericolul. Vezi? Copilașii stau în casă. Sunt ascultători. Așteaptă cuminți să se întoarcă mama lor. Mama lor este plecată pentru ei fie să le caute de mâncare, fie să le cumpere medicamente, fie să meargă la locul lor de muncă. Toate mamele care pleacă acum sunt niște eroine. Mai ales mamele care lucrează în spital: mamele doctor, mamele asistente, mamele infirmiere. Dar și mamele polițist sau jandarm. Sau mamele farmaciste, mamele vânzătoare, mamele bucătrese, croitorese, mamele inventator. Toate sunt acolo, afară, pentru a ajuta și a avea grijă de oameni, de copii, de bunici, de părinți, de frați și surori. Să nu iasă și să se întâlnească cu temutul virus. Ele sunt ajutate de către soții lor care sunt și ei fie medici, fie militari, fie pompieri, fie vânzători, fie șoferi de tir, fie farmaciști.   Toți sunt niște viteji nemaiîntâlniți! Și când se întorc de la muncă știi ce fac? Zâmbesc! Pentru că sunt întâmpinați de cele mai încurajatoare mesaje, cele venite din partea copiilor lor: un curcubeu minunat și flori, și fluturi, și zâmbete și inimi și un mesaj scris cu litere mari. Atunci ei, cei care se întorc acasă, zâmbesc și plâng. De bucurie! Pentru că știu că puii lor sunt acasă și sunt bine! Chiar dacă eu nu știu ce înseamnă literele acelea mari, cred că reprezintă un mesaj foarte puternic.
Zâna Primăvară nici nu mai știa ce să spună, rămânând parcă fermecată de tot ceea ce îi povestea mama rândunică. Înaintând spre fereastra de lângă cuibul acestor noi prieteni, Primăvara citi cu voce tremurândă, dar hotărâtă și plină de speranță „TOTUL VA FI BINE!”
- Așa m-am simțit și eu când Zâna Iarnă nu mă lăsa să ies din casă și să mă bucur împreună cu întreaga natură, cu toate vietățile și mai mult decât atât, cu cele mai minunate ființe - oamenii! Dar, când credeam că nu mai am nici cea mai mică speranță, prietenii mei cei mici și curajoși m-au făcut să îmi ridic ochii către soare și să îmi spun că totul va fi bine! Și așa a fost! Acesta e mesajul pe care copiii îl transmit: „TOTUL VA FI BINE!” După fiecare ploaie urmează un curcubeu. Iar curcubeul este semnul pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor pentru ca aceștia să știe că niciodată nu sunt singuri, și El le va fi mereu alături!
- Ai auzit, puiul meu? Totul va fi bine și în curând vei putea și tu să asculți cântecul copiilor, joaca și veselia lor. E o bucurie să îi privești! Îți mulțumesc, Zână Primăvară că mi-ai ajutat puișorul și ne-ai descifrat mesajul acesta plin de credință.
- Cu drag! și nici nu își termină bine vorbele, că ploaia se și opri și un curcubeu minunat acoperi cerul de la un capăt la celălalt.
- Este exact ca în desenele copiilor! spuse puiul de rândunică și, deschizându-și aripile, porni în primul lui zbor, liber, sub privirile mute de admirație ale mamei și ale Primăverii.
Puiul de rândunică a crescut și a început să se împrietenească cu alți pui de rândunică. În fiecare zi mergeau împreună să facă cât mai multe lecții de zbor. Era foarte distractiv și se simțeau foarte bine. Dar într-o zi, puiul de rândunică își întrebă mama:
- Pentru ce ne pregătim, mamă, de ce ne antrenăm atât de mult în fiecre zi?
- Ne pregătim pentru o călătorie lungă pe care va trebui să o facem atunci când toamna va fi tot mai rece și va face loc, din nou, iernii. Iarna nu este bună pentru noi. Ne îngheață aripioarele și ne face să murim de frig. Trebuie să fim pregătite pentru acest zbor lung și greu.
- Acum înțeleg. Și copiii fac aceste antrenamente de a sta zilnic în casă pentru a se pregăti pentru perioada aceasta grea în care virusul este prezent pe străzile orașului, în parcuri și grădini, nu?
- Da, dragul meu! Pentru a face față oricărui pericol, trebuie să respectăm regulile și să ne antrenăm. Fiecare copil trebuie să asculte de mămica lui. Voi puișorii de păsări să nu părăsiți cuibul și să participați la lecțiile de zbor doar atunci când vi se permite, doar atunci când sunteți feriți de pericole. Iar copilașii să stea în case și să își antreneze răbdarea. Răbdarea de a respecta reguli și de a-și petrece cât mai frumos cu putință timpul acasă: pot citi, pot picta, pot cânta, pot desena, pot dansa, pot face curățenie, pot găti alături de cei mari. Pot face atât de multe lucruri iar după ce va trece pericolul, pot ieși afară pentru a se reîntâlni cu toți prietenii dragi, cu rudele lor iubitoare și pot povesti cum și-au petrecut timpul acasă. Și pot mulțumi că totul s-a terminat cu bine.
- Înțeleg, mamă. Dar, Zână Primăvară, nu ne-a mai spus cum s-a terminat povestea Paștelui din acel an, 2020, poveste spusă de fetița de patru zeci și unu de ani și câteva luni pline. Chiar atunci Zâna Primăvară s-a oprit din zbor și s-a așezat lângă ei:
- Da, dragii mei: povestea spune că în acel an de Paști toate bisericile au fost închise din cauza coronavirusului, iar credincioșii și-au făcut din casa lor biserică, din măsuțele lor sfinte altare așezând acolo icoane și lumânărele, rugându-se în taină ziua și noaptea, iar din sufletul lor potir, pentru că acest virus atât de contagios și atât de puternic, a avut o pată de culoare în toată această lume gri care l-a primit cu brațele deschise. „Monstrul naște monștrii”, dar pericolul adus de aceștia are puterea de a aduce în sufletul oamenilor o schimbare: trezirea la Adevăr, trezirea la Viață, trezirea la Lumină. Și astfel, în acel an, sufletele oamenilor au devenit potire, primind în ele trupul și sângele lui Hristos prin puterea rugăciunii. Și, da, după fiecare ploaie Soarele strălucește mai frumos. Și, da, Dumnezeu zâmbește omului printr-un curcubeu. Și totul a revenit la normal. Și a trecut și primăvara, și vara, și toamna, și iarna și încă să fi trecut de atunci mulți ani, dar puterea rugăciunii nu a trecut și nu va trece niciodată!
Apoi, Zâna Primăverii întinse mâna și se agăță de o undă caldă de vânt, zâmbind, făcându-le cu mâna și șoptind: „Puterea rugăciunii nu va trece niciodată!”
Puiul de rândunică și mama lui o priveau îmbrățișați.
- Mamă, în ce an suntem noi?
- În 2020, puiule! Și nici nu termină bine de spus că atenția le-a fost atrasă de un zumzet vesel de voci de copii care alergau în parc, cântând și bucurându-se ca și cum nimic, niciodată nu le-ar fi tulburat această bucurie.
- Mamă, crezi ce cred și eu?
- Da, puiul meu, puterea rugăciunii nu va trece niciodată!”

Poveste scrisă de Zaha Marcela, prof. înv.preșcolar, Gradinița PP 22 Arad