Flori în mii de culori. "V-am spus, nu? În fiecare zi adaugă o frunză, o floare..."

     Era odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Era odată o grădină plină de flori. Flori de toate culorile și formele ce emanau parfumuri nemaisimțite până atunci. Fiecare floare era frumoasă în felul ei. Florile cele mai mici erau pline de veselie! Se jucau cât era ziua de lungă: dansau, desenau, cântau cântece și spuneau poezii. Toată lumea le admira și le aprecia. Dar mai mult, aceste flori mici erau mândria și bucuria florilor mari. Acestea erau cele care vegheau mereu asupra lor. Le primeau în grădină, alături de ele, încă de pe vremea când abia dacă florile cele mici știau să își rostească numele. Mereu le înconjurau cu multă iubire. Mai presus de toate cu dragoste și gingășie. Florile cele mici erau tare fragile! În orice clipă în care ochii grijulii ai florilor celor mari nu se aflau ațintiți asupra acestora, li se putea întâmpla o nenorocire! Puteau să alunece, puteau să cadă sau să înghită lucruri pe care nicidecum nu ar fi trebuit să le înghită! Să își bage ceva într-o nară, sau în ureche, sau în ochișor! Nu e de râs! Cu așa ceva nu se glumește! Și cum să nu li se poată întâmpla unele ca acestea când, pentru florile cele mici, luate din ghiveciul protector al familiei lor și aduse într-o grădină așa de mare, era dificil să facă față la tot spațiul acela nou care le înconjura!
      Dar părinții lor au căutat, s-au interesat: ce grădină e mai frumoasă și mai potrivită pentru ca florile mici să crească frumos, să se dezvolte armonios, să rămână mereu cele mai frumoase flori pe care ei sau oricine altcineva le-au văzut vreodată sub soarele ce ne luminează și ne încălzește în fiecare zi, pe fiecare dintre noi.
      Toate bune și frumoase: florile cele mici creșteau în fiecare zi câte puțin; în fiecare zi învățau ceva nou; în fiecare zi adăugau câte o petală sau câte o frunză a cunoașterii, darul celor mari pentru ele; trupușorul lor firav creștea și deveneau mereu mai puternice, mai sigure în mișcări, în deprinderi, mai independente! Uite: azi au ținut lingura și au mâncat singure. Mâine au reușit să întindă lipiciul și să confecționeze o ramă! A, cum să nu? E rama pentru tabloul mamei! ”Ce fericită va fi mama!” își spuneau ele. Și reușeau! Poimâine au reușit să numere fluturașii care au venit să le vadă frumusețea culorilor și să le simtă parfumul inocenței! Știți a ce miroase inocența? Inocența miroase a bunătate! A…1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 fluturași au venit să le admire! Au reușit și să îi gurpeze: roșii, galbeni, albaștri, mov… au și ei atâtea culori! Și unii sunt mai mari. Alții mai mici! Și au și aripi! Și zboară! ”De unde au venit ei? Și unde vor pleca? Ce mănâncă? Unde dorm? Cu cine sunt prieteni?”.... Câte întrebări!!!! Câte mistere! Câte lucruri noi!
      Dar florile noastre cele mici sunt deja mari! V-am spus, nu? În fiecare zi adaugă o frunză, o floare... Florile cele mari le privesc cu mândrie: ”Cât de frumoase s-au făcut!” Acum sunt pregătite să se mute într-o altă grădină, mai mare!
      Uitându-se la ele, florile mari se întreabă dacă au făcut tot ce s-a putut pentru ca aceste flori să poată fi mutate într-o grădină nouă. Și, privindu-se în oglinda sufletului, ca într-o apă adâncă, fără fund, își dau seama că frunzele lor sunt mai puține, petalele abia dacă se mai văd, s-au scuturat, a rămas doar pistilul, miezul acela care le-a ținut lipite și care le-a dat forma frumoasă, parfumul magic, care le-a atras pe cele mici, oferindu-le mereu iubire și siguranță. Și da, florile cele mari își dau seama că au făcut tot ce au putut. Da: florile cele mici sunt împodobite cu petale și frunze, au tulpina mai puternică. Rădăcina lor însă încă ese firavă. Dar asfel pot fi mutate într-o altă grădină. Mai mare! Mai bogată! Acolo rădăcina va crește și ea mai mult. Amintirile lor vor fi mai vii. Se vor întoarce mai mult acolo, prin tunelul amintirilor, când vor fi scăpat de toate îngrădirile grădinilor și vor deveni flori capabile să se gândească la un ghiveci al lor. Dar, firișoarele cele mici ale rădăcinilor florilor celor mici, care s-au făcut între timp flori mari, mereu își vor avea începutul în prima grădină, cu primele flori mari pe care le-au întâlnit atunci. Și, rădăcinile, oricât de mici ar fi fost, mereu lasă urmă în locul în care s-au fixat la început. Și, uneori, firișoarele mici ale rădăcinilor mari ale florilor ce au fost odată mici, se întorc să își privească începuturile. Și atunci zâmbesc, îmbrățișează și plâng. Iar florile cele mari, mângâiate de atâta emoție, înfloresc și înfrunzesc pe loc, și grădina e mai frumoasă ca niciodată! Acolo, florile care au fost mici odată întâlnesc alte flori mici. Și grădina e plină de zâmbete! Pământul vibrează cu tot cu rădăcinile cele mari care au fost odată mici. Cu tot cu rădăcinile care au fost mereu mari. Cu tot cu rădăcinile care sunt acum mici. Totul se umple de emoție! O ploaie de iubire acoperă grădina, ștergând orice urmă de regret.
      Un cerc de curcubeu unește trei generații: florile mari care au rămas mari, florile mari care au fost odată mici și florile mici care vor deveni mari. Și cerul și pământul se unesc prin axa iubirii care rămâne mereu verticală și dreaptă. Și grădina se face rai și ne face să cugetăm cu toții: ” Ce bine e să fii ( rămâi ) mereu copil!

 Poveste scrisă de Zaha Marcela, prof. înv.preșcolar, Gradinița PP 22 Arad