Lucia Bibarț, Președintele Ligii Scriitorilor din România - filiala Arad. Mihail Sebastian – întâlnirea cu sine

    Mihail Sebastian (Iosif Hechter) s-a născut în 18 octombrie 1907, la Brăila, România și a decedat în 29 mai 1945. Avea doar 37 de ani!  S-a format într-o epocă cu mari transformări istorice, politice, sociale, economice și pisihologice.
    Criza din 1929, apare Hitler pe scena politică, Nazismul și Partidul Național Socialist German Muncitoresc (Partidul Nazist) ajung la putere în Germania anului 1933, Germania și Italia pornesc războaie expansioniste. De altminteri, în toată lumea au loc conflicte, războaie, dezastre naturale.
    În România, criza economică se instalează (1932) ca urmare a Marii Crize mondiale, curbele de sacrificiu aduc greve în toată țara, se formează Garda de Fier. Din 1930-1949 rege al României este Carol al II-lea, care desființează toate partidele politice. Sunt asasinați de către legionari prim miniștri: Ion Gheorghe Duca în 1933, Armand Călinescu, în 1939. Escaladează ideile națioal –socialiste. Corneliu Zelea Codreanu înființează Legiunea ”Arhanghelul Mihail”, numită și ”Mișcarea Legionară”, la 24 iunie 1927, ca pe o ”organizație paramilitară teroristă de orientare naționalist-fascistă, cu un caracter mistic-religios, anticomunist, antisemit și antimasonic”. (Wikipedia)
    În acest context tumultuos urmează să se manifeste, ca tânăr intelectual în formare, ca viitor scriitor, jurnalist, evreul Iosif Hechter, alias scriitorul Mihail Sebastian. Deși publicase înaintea apariției romanului său ”De două mii de ani” acesta a stârnit o adevărată furtună în literatură și în lupta de idei a vremii.
    Dacă în roamanele sau în piesele sale de teatru Mihail Sebastian este în căutarea idealului, într-un joc de-a prinsul și de-a scăpatul, de-a alergatul după iluzii, autorul permițându-și evadarea din sine, romanul / jurnalul său se constituie în opusul publicațiilor de până atunci. Romanul recompune fragmentele risipite ale autorului și le adună într-un întreg: sinele său. În romanele de debut și în dramaturgie tânărul Sebastian își scenarizează viața după aspirațiile inimii: ”Femei” (1932), ”Orașul cu salcâmi” (1935), ”Steaua fără nume” (1939), ”Jocul de-a vacanța”, ”Ultima oră” (1942).
    ”Jocul de-a vacanța” se constituie ca o piesă în care visul și utopia sunt legate de ideea autenticității trăirii, a vieții. Și chiar dacă eroii știu că realitatea îi va aduce la condiția (individuală, socială, intimă) de la care au plecat, ei totuși duc până la capăt exercițiul lui „cum ar fi dacă“. ( Florin Tiberius Vasiniuc)
    Realitatea istorică în care trăiește omul este însă un permanent duș rece. Din păcate, nu avem confesiuni clare despre câte compromisuri face ca să fie acceptat de elita intelectualității românești din perioada aceea și cum le resimte cu adevărat pe cele pe care le face.
   Viața foarte scurtă a evreului Mihail Sebastian se consumă - în adevăratul sens al cuvântului! - între zbuciumul intrerior al inerentei sale condamnări și nevoia de-a scăpa de ea. Dacă luăm în calcul logica vremii, șansele de a scăpa de furia antisemitismului sunt nule. ”Evreii nu au nici o putință de salvare întrucât sunt evrei” susține profesorului său Nae Ionescu.
    Pe de-o parte dinamica tinereții, pe de-alta nevoia de a scăpa de terifianta decizie a istoriei, atinsă de suflul resurecției anti-Semite, (1935 -1944) îl trimit pe scriitor înspre plămădirea unor destine orientate spre absolut înspre ”dorința de a o rupe cu lumea ignobilă în care trăiesc și de a evada într-un spațiu de dincolo de orașul (sau târgul) în care își duc viața. ” (Florin Tiberius Vasiniuc)
    Personajele lui tind să depășească ordinarul și se lasă frământate de problemetici excepționale, universale, care le salvează de gratuități.Personajele sebastiene își transportă viața în sine, problemizând-o.
    ”Însă în spatele gratuității jocului în care se angrenează personajele, se găsesc mari probleme ale ființei: singurătatea, iubirea, neîmplinirea, dialectica bine-rău, moral-imoral.” (Florin Tiberius Vasiniuc)
    Jurnalul său intim, romanul ”De două mii de ani” se scrie timp de 2 ani, din 1931- 1933, cuprinde trăiri și experiențe ale autorului, evenimente istorice ale societății de care aparține. Cartea se publică în 1934, creând un mare scandal din cauza prefeței sale. Conținutul cărții nu este defel de neglijat, dar el a intrat cu adevărat în atenția cititorilor, istoricilor, criticilor, doar în plan secund, paradoxal, el pare aparținător prefeței.
    Datorită legislației antisemite de la începutul anilor '40, care îi scotea pe evrei în afara societății, lui Sebastian i se interzice să mai funcționeze ca jurnalist și i se retrage licența de avocat. De asemenea, a fost interzisă reprezentarea pieselor sale de teatru.
    În jurul romanului ”De două mii de ani” (1934) al lui Mihail Sebastian, un tânăr român excepțional de origine evreiască, s-a țesut o întreagă literatură critică, dezbateri prelungite până azi, ”adesea ignorând valoarea romanului, a documentului autentic asupra istoriei României interbelice”. (Viorel Mortu)
    Romanul - neromanul, documentul, deși este scris de un scriitor curajos, autentic, mare – după spusele lui Viorel Mortu, a fost adesea ignorat sau tratat ”ca anexă a prefeței” (n. a.) o prefață copleșitoare semnată de o copleșitoare personalitate a epocii: filosoful Nae Ionescu.
    Care este legătura lui M. Sebastian cu Nae Ionescu? Sebastian s-a format la școala filosofică a profesorului Ionescu, a fost discipol al său, confesor. Cu toate acestea pare că ”profesorul și filosoful Nae Ionescu nu a citit cartea pe care o prefațează, limitându-se doar la a asculta spiritul spuselor elevului său, care i se confesa adesea”. (Viorel Mortu).
    O prefață care ar fi trebuit să recomande, să sprijine un tânăr scriitor debutant, o prefață filtrată prin viziunea epocii lunecată pe dreapta, sfârșește - după spusele lui Sebastian - să fie o catastrofă:  ”Mi-a adus Prefața. E o tragedie. O condamnare la moarte.”( Mihail Sebastian)
    Tânăr, foarte tânăr și exuberant, Mihail Sebastian își face debutul literar, în modul în care de obicei se așteptă de la începători, dar nu cum își dorea! Primele lui cărți se nasc sub imboldul sentimentelor, a căutării perfecținunii sau a jocului de-a, a drumului înspre, (”Femei”), imbold care nu-l va părăsi nici mai târziu (”Jocul de-a vacanța”, ”Ultima oră”). Simultan sau chiar înaintea acestui tip de cărți scriitorul ”atacă” un gen literar ”serios”, ”greu”: jurnalul – roman. Acesta îi ilustrează viața, ideile, simțămintele, adică aceea parte din noi în care nu sunt permise mistificările, în care sinceritatea joacă rol de document. În cazul lui Sebastian, romanul-jurnal înseamnă întâlnirea cu sinele lui cel mai profund și adevărat, cu cele mai adânci dureri și suferințe. Exprimarea cumulului interior greu de manageriat, alimentat de o realitate contondentă, dintre cele mai dure și greu suportabile: discriminarea. Discriminarea nu pentru cele ce faci tu ca ins, ci pentru bagajul genetic de care nu ești defel responsabil.
    ”Cea mai scăzută conștiință de evreu, cea mai de rând inteligență ovreiască își descoperă sie însăși păcate nesfârșit mai grave, obscurități nemăsurat mai grele, catastrofe incomparabil mai răsturnătoare” (”De două mii de ani” pag. 66).
    E ca și când ai fi obligat să-ți plătești în fiecare zi păcatul originar, cel săvârșit de protopărinții omenirii. Cu atât mai nedreaptă ți se pare pedeapsa, cu cât tu ca ins, ca om, recunoști chemarea spiței tale spre tentație, spre păcat. Firea omenească supusă căderii! Ba te autoflagelezi. ”Înteleg foarte bine de ce un renegat evreu este mai crunt decât orice specie de renegat. El duce cu sine o umbră care, cu cât o va călca mai rău în picioare, cu atât va fi mai aproape de el. Și faptul de a se dezice de neamul lui, faptul propriu-zis al renegării este încă o dată un act iudaic, fiindcă noi toți, în sinea noastră, ne lepădăm de noi, de zece ori, de o mie de ori, reîntorși însă mereu acasă, din vrerea cuiva care trebuie să fie Dumnezeu însuși.” (”De două mii de ani” pag. 66)
    Nici nu reușim să decantăm ce a fost mai dezastruos, mai dramatic și mai imposibil de învins: viața lui Sebastian, prinsă în menghina istoriei antisemite sau blocajul adus de cuvintele profesorului său care închidea pentru totdeauna accesul tânărului scriitor la glorie literară.
    Și viața și scrisul îl duc pe Sebastian spre interior, spre sinele și temerile cele intime, dezechilibratoare. Ambele ca niște taifunuri. Cu moartea pândind zilnic, în pericol în fiecare clipă, e un supliciu de neimaginat să trăiești. Dar milioane de evrei au făcut-o.
   ”În colț, spre bulevardul Elisabeta, era un grup de băieți în uniforme care vindeau ziare. “Misterele Cahalului! Moarte jidanilor!” Nu știu de ce m-am oprit. De obicei, trec liniștit mai departe, fiindcă strigătul ăsta e vechi, aproape familiar. De astă dată, am rămas surprins locului, ca și cum abia în acest moment aș fi înteles pentru prima oara sensul acestor silabe. E ciudat. Oamenii ăștia vorbesc despre moarte, și anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe lângă ei, cu gândul la alte lucruri, auzindu-i doar pe jumătate.” (”De două mii de ani” pag. 225) Fiind martorii unei astfel de trăiri poate devenim mai înțelegători cu atitudinea lui Sebastian evocată de scriitoarea Marta Petreu în cartea sa „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian“: ”Toleranţa lui Sebastian la legionarism – nu aş spune simpatie, în cartea mea nu există asemenea afirmaţii – a fost pe durata ultimelor două luni ale „Cuvântului“, la sfîrşitul anului 1933. El era, atunci, în redacţia ziarului, şi, pentru că n-a avut curajul să plece la timp de acolo, a scris pe linia politică impusă de Nae Ionescu.”
    Sau cea, asemănătoare, a Medeei Stan: ”Sebastian a rămas alături de şeful lui, pe care-l admira nespus. Situaţia nu s-a schimbat nici după ce Ionescu a susţinut violenta Mişcare Legionară, care-şi întemeiase, în scopuri electorale, un partid numit „Garda de Fier“. Între timp, Sebastian l-a rugat pe Nae Ionescu să-i scrie prefaţa pentru romanul „De două mii de ani””( Medeea - revista ”Cultura”, 2016).
     Romanul ”De două mii de ani” reunește și mărturisește toate problemeticile lui Sebastian. Cele identitare pe care și le pune orice ființă umană: iubirea, morala, binele, dar și cele mai presus de individualitate, cele ale apartenenței la o comunitate etnică, religioasă și istorică.  ”Probemele identitare se află în centrul romanului, inclusiv permanenta oscilare între două lumi care îl atrag și îl respind în același timp, tentația de a se deprinde definitiv de lumea în care s-a născut” – Dan Romașcanu
     Dezamăgit de conținutul acuzelor la care este supusă seminția lui Israel, Mihail Sebastian reproșează antisemitismului lipsa de imginație pe care este acesta fundamentat. ”Ce i-aș reproșa antisemitismului, înainte de orice, dacă mi-aș recunoaste calitatea de judecător, ar fi lipsa lui de imaginație: “masonerie, cămătărie, omor ritual” – și pe urmă? Vai cât de puțin! vai cât de sărac!” ( „De două mii de ani” pag. 66)
    Vinovată i se pare și lipsa de reacție civică a societății românești, o societate care se aliniază însă, reacțiilor altora mult mai mature istoric. ”Oare de ce o fi atât de ușor să se arunce pe o stradă românească strigătul de “moarte” fără ca nimeni să întoarcă măcar capul?” („De două mii de ani” pag. 225)
    Nu știm câtă sinceritate există în spusele următoare, dar concluzia scriitorului este cea a insolvabilității problematicii ”ovreiești” în societatea românească de atunci, insolvabilitate cu rezonanță mondială însă, am adăuga noi. Iar soluția pe care o abordează Sebastian seamănă cu cea găsită chiar și azi în societatea românească contemporană: individualitatea, salvarea personală.  ”A discuta despre o soluție politică a problemei ovreiești este pentru mine ceva cu totul deșert. Mă interesează o singură solutie, și anume cea psihologică, cea spirituală. Cred că singurul chip în care se poate lămuri ceva în această veche durere este să încerc a rezolva eu, de unul singur, pentru propria mea viață, nodul de adversități și conflicte ce mă leagă în viața românească.” („De două mii de ani” pag. 247)
    Din nou nu aflăm câte compromisuri încap în această alegere.În schimb aflăm că drumul lui Mihail Sebastian este un drum închis.

Lucia Bibarț, Președintele Ligii Scriitorilor din România - filiala Arad

Bibliografie/ Webografie:

Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian“-Marta Petreu: adev.ro/pbbpi8

Teatrul și intervalele eticii.„Cazul“ Mihail Sebastian-Florin Tiberius Vasiniuc, Teză de doctorat

https://filme-carti.ro/carti/de-doua-mii-de-ani-de-mihail-sebastian-6046/

http://obiectivbr.ro/content/un-roman-uitat-de-dou%C4%83-mii-de-ani-de-m...

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Sebastian

Citeste mai mult: adev.ro/pbbpi8

https://middleeastatemporal.wordpress.com/2010/10/19/nae-ionescu-chestiu...

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83

Fotografia cu Mihail Sebastian, la Paris  este preluată de pe https://www.delicateseliterare.ro/mihail-sebastian-cariera-si-destin/