Interviu cu prof. Monica Oancea - Fereștean. “Fântâna dintre plopi”- o atmosferă unde textul se pierde într-un aur ca acela din fondul poleit al picturii bizantine

“Hanu Ancuței” este capodopera idilicului jovial și a subtilității barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron în care câțiva obișnuiți ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esențială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeți. (G. Calinescu, Istoria literaturii române)

Cum reușește M. Sadoveanu să păstreze perspectiva mimetică asupra literalității în povestirea „Fântâna dintre plopi”?

Prof. Monica Oancea- Fereștean: În operele sale - povestiri și romane - M. Sadoveanu a abordat cu predilecție istoria, civilizația străveche a satului românesc și natura. Un loc aparte îl ocupă volumul de povestiri “Hanu Ancuței” ( 1928), din care face parte și povestirea “Fântâna dintre plopi”. Pe parcursul întregului volum autoarul relevă o strălucită dovadă a artei sale narative, a unui stil artistic minuțios meșteșugit. Se poate afirma acest lucru deoarece povestirile lui Sadoveanu îndeplinesc toate principile elementare ale acestei specii literare, ale acestei structuri epice. Aristotel spunea că acțiunea este trăsătura fundamentală a firului narativ, că povestirile reușite trebuie să aibă un început, mijloc și sfârșit și că plăcerea pe care o provoacă astfel de povestiri se datorează ritmului și structurii lor. Revenind la povestirea sadoveniană, mai sus amintită, se poate remarca faptul că întrunește toate caracteristicile speciei.
„Fântâna dintre plopi” este a patra povestire din volum. Alături de celelalte opt povestiri, această povestire este una realistă. Printre caracteristicile povestirii realiste se numără crearea impresiei de autentic, de real prin oralitatea stilului, prin detalii, prin motivarea împrejurărilor. Prezența elementelor specifice realismului dar și clasicismului susțin prezența perspectivei mimetice asupra literalității, asupra actului literar. Pe de altă parte, timpul povestirii este unul simbolic, la fel este și titlul și toposul. Reprezentând apa, fântâna are proprietăți magice și, potrivit tradiției este loc de întâlnire între îndrăgostiți, plopul e simbolul singurătății. Corelate cele două simboluri indică locul unei întâmplări dramatice. Tema povestirii este dragostea și conștiința demnității umane. Întâmplările narate au fost trăite de povestitor, motiv pentru care povestirea are caracter autobiografic.

Cadrul povestirii este deosebit, zugrăvit cu aleasă măestrie a artei narative și descriptive. „Soarele bătea pieziş în hanul Ancuţei, scânteind geamurile zăbrelite...; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri.”

Ce puteți spune despre clișeul cultural, despre aura de legendă îmbrăcată de povestire?

Prof. Monica Oancea- Fereștean: “Hanu Ancuței” este un topos în care se derulează istorii de demult, relatate de niște drumeți poposiți aici, poate nu întâmplător, dornici de a asculta, dar și de a se întrece în arta povestirii. Elementele de cronotop ale povestirii, îi conferă o oarecare concretețe, plasând evenimentele într-o lume reală, concretă. Contururile vagi îmbracă lumea și evenimentele într- o aură de legendă. Astfel, hanul, ca spațiu al povestirii, este plasat nu numai la o răscruce de locuri și vremi, ci și la intersecția dintre realitate și legendă. Chiar întâmplarea, al cărui martor și erou a fost Neculai Isac, se raportează la acest spațiu. Așadar, hanul devine spațiu al repetabilității, sugerând prin suprapunerea planurilor (trecut/prezent), ieșirea din istorie și pătrunderea în mit. Cititorului/Lectorului acestei însemnate instanțe ale comunicării în textul narativ, i se dă impresia că totul se repetă, prin suprapunerea timpului povestirii cu cel al acțiunii, prin personajele comune ( Neculai Isac- erou al întâmplării și narator) sau prin observații ale naratorului ramei „ iar călărețul pe cal parcă venea spre noi, de demult, de pe depărtate tărâmuri”. Pentru a crea atmosfera necesară istorisirii se respectă mai întâi ceremonialul specific narațiunii sadoveniene. În interiorul ramei povestirii este cuprinsă o altă povestire al cărui narator este căpitanul Neculai Isac, personaj nou sosit la han. Întâmplarea pe care o istorisește în fața drumeților de la han, îl are protagonist chiar pe el, cu 20 de ani, în urmă. Astfel el e narator personaj, iar narațiunea este la persoana I, perspectiva narativă fiind una subiectivă. Căpitanul istorisește o întâmplare tragică, povestea de dragoste cu țigăncușa Marga „ o fetișcană cu fustă roșă, cu trup curat și frumos rotunjit”. Finalul dramatic este susținut de pierzarea fetei, ucisă de cei trei țigani hoți și nevrednici.

Ce rol au funcțiile limbajului în intermedierea relației: public „naratee” – text narativ?

Prof. Monica Oancea- Fereștean: Prin opera sadoveniană amintită șe poate susține că actul de creație literară este un act de desăvârșită interacțiune între text și cititor, deoarece întreaga construcție epică este organizată în jurul a două nuclee: eul epic- adică naratorul personaj și eul cititor care desăvârșindu-se, de-a lungul actului de lectură găsește chei pentru a descuia și interpreta textul literar. Este astfel netezită calea perspectivei narative, calea modalității de conceptualizare acțiunii textului lecturat și nu, în cele din urmă însușit prin a fi înțeles. Aici un rol esențial îl au atât funcția referențială cât și funcția fatică a limbajului. Publicul căruia i se adresează naratorul este adesea numit „naratee” ( cei cărora li se nararează). Fie că ascultătorii sunt identificați în mod explicit sau nu, firul narativ construieste în mod implicit un public prin ceea ce narațiunea explică sau consideră de la sine înțeles.
Ca orice act literar, si povestirea sadoveniană conține numeroase structuri prin care este prezentă funcția emotivă, funcție de care amintește și lingvistul Roman Jakobson. Această funcție nu este independentă de entitatea numită cititor și nici de persectiva expresivă a textului, a perceperii lui. Cititorul este impresionat încă de la începutul povestirilor de imaginea de neuitat în care s-au auzit și petrecut evenimentele: „ Într-o toamnă aurie am auzit multe povești la Hanu Ancuței”. Așadar înregistrăm încă de la început ideea că de auriu se leagă cu aceea de poveste prin urmare cu un „demult” nediferențiat prin răbojul anilor. Este o atmosferă unde textul se pierde într-un aur ca acela din fondul poleit al picturii bizantine. Abia cu încetul, odată început actul lecturii, încep să se desprindă vagi contururi și imagini individualizate, tot aurii, din acest cuprinzător fundal de aur. Întâlnim aici un procedeu pe care îl folosise și Vergiliu pentru a transpune un fapt semnificativ, din timpul relativ al istoriei, într-un timp absolut.

Cum contribuie materia lingvistică utilizată de Sadoveanu în „Fântâna dintre plopi” la zidirea unei lumi care se „ridică din răsărit”?

Prof. Monica Oancea- Fereștean: Nu în ultimul rând se cuvine a fi trecute în revistă și câteva aspecte legate de stilul sadovenian, de perspectiva retorică a acestei scrieri. Se știe că darul povestirii și sentimentul naturii sunt două trăsături esențiale ale stilului lui Mihail Sadoveanu. Darul e de la natură, meșteșugul se capătă. „ La Sadoveanu, meșteșugul apare la primele povestiri, nu găsiți în ele nicio șovăială stilistică”- afirma Al. Philippide. Putem începe exemplele prin trimiterea la începutul povestirii „Fântâna dintre plopi” unde prin descriere, nu prea amplă, ne este înfățișat un peisaj așa cum nu am mai văzut ”o luna știrbă și roșcată se ridică din răsărit ca peste o pustie”. Materia lingvistică utilizată susține stilul sobru, în fond stilul sadovenian este bazat pe un limbaj arhaic rezultat din folosirea cu deosebit discernământ a arhaismelor („șleah”, „comis”, „ibovnică”), regionalismelor (“scripci”, “ciubote”, “duducuță”) și unor sintaxe arhaizate, pigmentate de ziceri poetice, metaforice ( „Moldova curgea lin ca soarele auriu...”, „ clipea domol ca o mâță dezmierdată” etc.) Preferința scriitorului pentru pronunțiile specific moldovenești ( „nalt”, „să lese”, „păcat”, „frumusetă” s.a) și pentru regionalismele moldovenești („ilic”, „cofăieli”, „coropcari” ș.a) se motivează estetic prin caracterul oral, de supunere, imprimat acestei opere. Moldovenismele contribuie și la realizarea culorii locale, împreună cu termenii vechi și cu sensurile arhaice, ale unor cuvinte din limba română comună. Nu statistica termenilor sau a faptelor de limbă este relevantă pentru farmecul limbajului - „semnul celor aleșli”- ci limbajul operei în ansamblul ei, în limbaj inefabil, totuși atât de natural și de autentic, în relația lui inseparabilă cu semnificația pe care o încorporează. Același talent este de remarcat și în arta portretului și a descrierii personajelor ( de ex. Neculai Isac era „un om ajuns la cărunteță...Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă...” Caraterul personajului și trăirile sale sunt sugerate de modul cum vorbește și se comportă ( „ A prins pe Ancuța de mână și a cerut vin vechi...în oale nouă”). De asemenea dialogurile arată o artă a ceremonialului, o tehnică a vorbirii reverențioase ( „Nu ești d-ta prietenul meu Neculai Isac...? „Preacinstite Căpitane Neculai!”). Prin arta sa literară, Sadoveanu a creat culoare locală și temporală, reușite de excepție atât în romanele sale istorice, cât și în povestiri.

Monica Oancea- Fereștean este prof. de Limba și literatura română la Liceul Teoretic Sebiş. A absolvit Universitatea de Vest Timisoara , Facultatea de Litere, Filosofie si Istorie.

Bibliografie:

Omagiu lui Mihail Sadoveanu, M. Aldea, Sibiu, Editura pentru Literatură și Artă, f.a

Teoria literară, Jonathan Culler, București , Editura Cartea Românească, 2003