Zâmbetul mamei. “Ce nu este al tău, chiar de l-ai găsit pe drum, înapoiază, căci lucruri bune ți se vor întâmpla!”

   În vremuri de mult uitate, pe când Lizuca hoinărea veselă în curtea bunicilor săi alături de nelipsitul prieten Patrocle, într-o călătorie a sa prin Dumbrava Minunată, se făcu că aceasta descoperi un năsturel în formă de pătrat, cu colţurile colorate în culori diferite: roşu, galben, verde, albastru, iar partea din mijloc era o oglindă în care privindu-se, Lizuca îşi văzu zâmbetul minunat şi vesel şi îşi spuse: “ Cu adevărat, năsturelul acesta este unul minunat! “. Bucuroasă de descoperirea sa, vărî năsturelul în buzunar şi plecă mai departe. Dintr-odată se gândi la Piticul Barbă-Cot... Se gândi să îl roage să îi transforme năsturelul într-un medalion pe care să îl poată purta mereu cu ea. Zis şi făcut. Întâlnindu-se cei doi, piticul luă în mânuţele lui năsturelul mic şi pătrăţos. Se uită cu atenţie la el şi... îndată îşi recunoscu zâmbetul prietenos. Însă culoarea din colţul roşu începu să lumineze şi zâmbetul piticului deveni tot mai larg. Apoi, pe rând, începură să pâlpăie și celelalte culori. Imaginea din oglindă se tulbură şi îndată apăru în locul ei chipul drag al mamei piticului. Avea acelaşi zămbet cald ca al său.
   Piticul închise pumnul şi duse mâna la piept. O lacrimă caldă căzu din ochii săi ageri şi se opri în barba albă şi deasă. Atunci începu să vorbească şi vorbele lui curgeau ca un şirag desfăcut de mărgăritare, fără să se oprească, şi vorbea cu caldură despre mama lui dragă. Pe dată Lizuca află povestea acelui năsturel despre care a ştiut de la început că este una deosebită...
   - Mama mi-l dăruise pe vremea când aveam doar 7 ani. Într-o confruntare cu unul dintre spiriduşii întunericului, mi-am pierdut năsturelul ce încheia pelerina mea fermecată. Fiecare pitic din neamul lui Barbă- Cot are o pelerină fermecată cu un năsturel deosebit care o ajută să fie fermecată. Fără el....este mereu expus pericolului. Pentru a mă proteja de orice răutate, mama îmi dărui în schimb un alt năsturel, năsturelul ei, tocmai acesta pe care l-ai găsit tu, Lizuca. Dar, nu știu ce s-a întâmplat, însă într-o zi am constatat că acesta nu mai era la locul lui...L-am căutat peste tot, dar nu l-am mai găsit! Pur și simplu l-am pierdut... Credeam că poate nu îl merit căci acest nasture nu este unul obișnuit! Are puteri magice! Privind în oglinda lui, cine îl purta, putea să vadă chipul persoanei dragi de care îi era dor în acel moment... Piticul se opri puțin pentru a-și șterge lacrima, apoi continuă:
   - Câtă bucurie mi-ai făcut! Încă funcționează! Mereu am sperat că într-un fel sau altul, se va întoarce la mine! Şi asta nu e tot! Dacă te atingeai cu colţul roşu peste vreo rană, pe dată te tămăduiai. Colţul galben avea puterea de a lumina în orice întuneric, cel verde putea înflori orice floare din orice gradină, iar cel albastru avea puterea de a aduce ploaia în vreme de secetă. Sunt convins că încă funcționează! Este o minune că l-ai găsit! Îți mulțumesc!
   Auzind toate acestea Lizuca era foarte bucuroasă de descoperirea facută, dar mai bucuroasă era văzând fericirea ce se citea pe chipul piticului Barbă–Cot. Nemaistând pe gânduri, îi se adresă acestuia:
   - Păstrează-l, este al tău!
   Dar bucuria piticului era de două ori mai mare: o dată pentru că năsturelul fusese găsit şi a doua oară pentru că fusese găsită şi persoana care era demnă să îl poarte!
   - Cu siguranță il meriți tu, Lizuca! Te rog, primește-l ca dar din partea mea!
    Lizuca întinse mâna dreaptă și primi năsturelul. Mama ei dragă îi zâmbea cald, ca de obicei... Era acolo, atât de aproape, atât de vie, atât de frumoasă... Lizuca privea fară să spună nimic. Piticul Barbă-Cot meșteri o urechiușă prin care strecură lanțișorul Lizucăi, lănțișor primit de la mama ei și de care nu se despărțea niciodată.
   Lizuca îi mulțumi piticului printr-o îmbrățișare sinceră. Era fericită! De acum nu mai era singură. Avea alaturi de ea puterea năsturelului fermecat cu care putea să facă atât de mult bine oricui ar fi avut nevoie şi zâmbetul cald al mamei ce o veghea mereu. Și mereu își amintea cuvintele acesteia: ” Ce nu este al tău, chiar de l-ai găsit pe drum, înapoiază, căci lucruri bune ți se vor întâmpla! Cel care pierde se întristează, dar primind înapoi ce a pierdut, mare bucurie dobândește! La fel și cel care găsind, a dăruit înapoi propietarului de drept. Dăruind, ești mai bun și mai fericit! ”
   - Câtă dreptate avea mama! își spuse Lizuca și plecă însoțită de Patrocle direct la casa bunicilor pentru a trăi împreună cu ei bucuria revederii celui mai frumos zâmbet: zâmbetul mamei.

 Poveste scrisă de Zaha Marcela, prof. înv.preșcolar, Gradinița PP 22 Arad