La taclale cu o frunză înțeleaptă

Stând pe o bancă în parcul din fața blocului, am auzit un glas cristalin care mi-a dat fiori, nu știam de unde vine. Era o frunză pe care a ridicat-o vântul și a așezat-o în fața mea. Am început o discuție:
-Bună! zice ea.
-Bună! Dar cine îmi vorbește?
-Sunt eu, frunza!
-Tu? Poți vorbi?
-Desigur că pot. Toate frunzele pot vorbi, dar trebuie să le înțelegi limbajul. Tu ne înțelegi, se pare.
-Minunat! Mereu am dorit să vorbesc cu o frunză, să îmi povestească despre viața ei, cum este să cazi din copac în bătaia vântului lin...
-Vrei să îți povestesc despre viața mea? Ei bine, nu este prea ușoară. Nu e așa ușor să fii purtat de vânt totdeauna, să cazi...
-Da?! Și îți place?
-Păi... ce să zic... e frumos, însă uneori e cam plictisitor.
-Și cum e drumul spre pământ? Povestește-mi puțin!
-Drumul depinde de vreme. Când este frig și vântul suflă puternic, este înfricoșător, dar când afară e însorit, este liniștitor.
-Cred că e frumos. Și îți place viața pe pământ?
-Da, e uimitoare. Doar stai încontinuu...
-Nu e chiar așa... Așa vrea să am viața ta de frunzuliță. Pe pământ totul e atât de plictisitor...
-Eu aș da orice să fiu un om. Mi se pare interesant.
-Ah, mică frunzuliță, trebuie să plec. E ora mesei.
-Mi-a părut bine să vorbesc cu tine. Ești drăguță.
-Mulțumesc, la fel. Ne mai vedem.
-Sper din suflet.