Tic-tac, tic-tac

Tic-tac, tic-tac. Așteptarea mă omora. Nici nu mai știu cum am ajuns aici, dar sincer, ce mai contează? A fost o noapte de pomină.

- Mark Andrew, Mark Andrew.

Îmi aud numele și nu înțeleg de ce. Cine ar putea fi atât de tâmp, să mă scoată de aici!? Un ofițer vine și deschide ușa de la celulă, în spatele lui mătușa mea Simone, încă purtând uniforma de la Wallmark, însemnând că doar ce a ieșit de la lucru. Ies din celulă și salut ofițerul în mod milităresc și o iau înainte lui Simone pe culoarul lung până ies din secția de poliție. Ajuns afară, mă gândesc dacă să o iau la fugă prin ploaia răcoroasă de vară sau să aștept să vină mătușa mea și să mergem împreună spre mașină. Timpul de reacție nu fu atât de lung căci, imediat ce mi-am pus întrebarea în cap, Simone trecu pe lângă mine fără să spună nimic. Drumul cu mașina până acasă a fost unul tăcut și lung. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară, în cei 17 ani de viață ai mei, că tăcerea e foarte, dar foarte tare și asurzitoare. Ajuns în fața casei arunc o privire la casa lui Max. Becurile sunt aprinse. Înseamnă că fie o ceartă părinții, fie se gândesc cum pot să o dea spre adopție.

- Știi că am fost și eu adolescentă cândva, o aud pe Simone întrerupându-mă din gândurile mele oarecum sadice.

- Și știu că nu îți place aici, că nu îți place că părinții tăi te-au trimis oarecum obligat aici, dar, te rog, dacă simți nevoia să vorbești sunt aici!

-  Sincer, acum că e ultima săptămână pe care o petrec în această localitate oarecum uitată de lume, chiar îmi pare rău că voi pleca. A fost cea mai tare vară din viața mea!

Pot vedea cum fața i se iluminează și cum roșește subtil în obraji.

- Acum hai, să mergem în casă și să îmi povestești cum ai ajuns la poliție.

Urcăm scările de la veranda din fața casei și intrăm în casă. Simțim un miros îmbietor de prăjitură caldă. Mergem în bucătărie și acolo, mama, stând în fața cuptorului, aștepta ca prăjitura să se termine.

- Cu voi ce e așa de târziu acasă? întreabă mama, aproape uimita să ne vadă.

- Pai mamă, am cam avut cea mai tare vară din viața mea și oricât de mult m-am împotrivit să vin aici, acum îmi pare rău că trebuie să plec. Am mers până la Simone la lucru și am rugat-o ca atunci când iese din tură să dăm o tură cu mașina pe drumul lung spre casă.

Arunc imediat privirea cu un zâmbet în colțul gurii spre Simone, ea dând aprobator din cap, înțelegând că nu trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat cu adevărat. Mama zice că e vremea să mergem la culcare deoarece următoare zi, după prânz plecăm. Nu voi afla niciodată cu adevărat ce s-a întâmplat cu Max, sau cu restul, totul va fi o enigmă, la fel cum am fost eu când am ajuns aici. Ce e sigur, e că ceea ce s-a întâmplat voi lua cu mine în mormânt, exact cum promiseserăm cu toții înainte de a începe CEA MAI TARE ZI DIN VIAȚA NOASTRĂ.

Panda Sebastian, Cercul de Jurnalistică