Scrieri din Lăcașul Zâmbetelor

“Seara, în drum spre casă, simt deja lipsa micilor oameni din Lăcașul Zâmbetelor”.

Cu mama

Dimineața era mereu la fel. Iar zâmbetul meu este mereu acolo. Deși eu m-am săturat. A trecut prea mult imp de când mi-am format acest reflex: zâmbitul. Este singurul lucru pe care îl face creierul meu când dă de răutate. Și m-am săturat...

Școala începe la ora opt, dar zâmbetul meu nu are început sau sfârșit. Eu mereu râd sau zâmbesc, indiferent de ce se întâmplă. Înainte mai mă opream pentru a realiza tristețea celor ce umblă pe străzile goale ce erau observabile de la geamul sălii de clasă, de la etajul al doilea. Pauză sau oră de curs, Anja mereu zâmbește. Și uneori zâmbetul rămâne pe fața ei fără să vrea. E ca și cum cineva l-ar fi desenat în pixuri permanente. Orele de curs se termină la ora doua, iar zâmbetul meu devine tot mai șters, dar e încă acolo. Când prind o secundă singură, printre blocurile ceaușiste, privesc copacii înalți din jurul meu și ascult râsetelor copiilor ce aleargă în jurul meu. De obicei merg cu cineva înspre diferitele locații pe care le parcurg zilnic. Trebuie să continui să zâmbesc, alții nu zâmbesc și asta îmi rupe sufletul. De obicei fac glume de tot felul până văd că acel cineva cu care merg râde sau, cel puțin, zâmbește.

Uneori ajung în alte locuri unde, din nou, zâmbesc. Dar aici nu mai trebuie. Ajung în laboratorul scrierii(Cercul de Jurnalistică, de la Palat) unde mă întâlnesc cu oamenii ce scriu, visează, doresc. Și doar aici zâmbesc... zâmbesc pentru că așa simt!

Seara, în drum spre casă, simt deja lipsa micilor oameni din Lăcașul Zâmbetelor. Duc dorul de un zâmbet adevărat chiar din momentul în care trec pragul casei mele. Și apoi zâmbesc din nou.... adevărat; am ajuns acasă liniștită și cel mai probabil mama e deja acasă, gata să mă țină la curent cu noile ei probleme de la serviciu. Și atunci simt motivul perfect să zâmbesc, urmează ca ea să mă întrebe ce s-a întâmplat. Atunci simt iubirea pe care o caut... cu mama.

Mai caut încă

Sper până azi că ceilalți nu au dreptate

Când mă contrazic

La fiecare gând despre iubirea mea

Pentru tine.

Sper că nu era iubire.

Chiar sper că nu era iubire,

Pentru că era non-funcțional.

A fost frumos când m-ai atins

Sau când m-ai sărutat pe obraz... ușor

A fost...

Nu te mai vreau înapoi

E ceea ce-mi doresc

Cu toată mintea.

Deși inima încă strigă după

Frumusețea ta.

Încă mă gândesc că adevărul

Nu merita asta.

Dar minciuna m-a pus în locuri

Cețoase;

În propria mea minte.

Nu ai fost nicăieri unde

Am căutat.

Dar poate mai trebuie să caut.

Deși te-m găsit,

Nu am găsit ce mi-am dorit!

Picături de apă

A crescut o picătură de ploaie

Adusă din cer pe pământ

Înr-o dimineață de august

Printre alte mii de picături.

S-a trezit înconjurată de apă,

Iar totul era strălucitor

Și perfect.

Dar era singură.

S-a străduit să nu plângă,

Altfel s-ar fi inundat,

Și oricum era numai apă.

Printre alte mii de picături.

S-a mulțumit cu singurătatea,

Și cu multă, multă apă,

Nimic mai mult nu poți găsi

Printre mii de picături de apă.

Umbra stelei

Expir aer rece de noiembrie,

Inspir mirosul despărțirii.

M-ai lăsat aici singură

Să mă descurc cu durerea.

Mi-ai lăsat pe limbă un gust amar

Și în gând o amintire.

Pe suflet a rămas durere,

Iar tu pictezi pe altă inimă iubirea.

Las astăzi lacrima de pe obraz

Să se usuce la razele soarelui,

Dar încă te aștept în umbra stelei,

Acolo unde ne-am și cunoscut.

Anja Pantea, clasa a VIII-a Cercul de Jurnalistică