Șase decembrie o mie nouă sute optsprezece

„Oamenii au fost creați să trăiască p-aceste meleaguri câtă vreme ‘or avea ei. Fiecăruia îi fusese făgăduită de la bunul Dumnezeu o rânduială ca să-și ducă zilele-n spate. Unii ajung la sapă de lemn și se-ntreabă cu ce-au greșit în fața Domnului, alții-și duc veacul năbușiți de la atâta bănet. Și să vă zic eu ceva, bucurați-vă de ce-aveți, Tatăl o să ne răsplătească într-o zi pentru osânda ce-o avem.”, vorbe de-acestea istorisea, sară de sară, Ileana, odraslelor ei prăpădite.

 Duc și dânșii o viață necăjoasă, dincolo de deal de Lipova, la marginea pustietății. Vreme ce Ileana-și istorisea gândurile precum povești fermecătoare pentru pruncii ei adormiți, bărbatul dânsei Dimitrie se căznea să țină focul în putere, în speranța că frigul aprig n-are să-i nimicească familia.

După ce copiii adormiră și, cu chiu cu vai, Dimitrie reuși s-aprindă focul, se așezară amândoi în odaia alăturată, la o masă să-și discute necazurile. N-aveau ei foarte multe, Ileana țesea și ședea cu pruncii acasă, cât Dimitrie făcea una-alta, trebușoare, pe la casele ălora mai înstăriți din vecinătate. Făceau ce puteau și dânșii pentru un trai mai bun. O bucată de pământ de pe deal, ce le era drept grădină, era cultivată cu ce puteau și ei. Adesea numai credința față de Dumnezeu mai îi țineau pe picioare și cu mințile-n cap. Ileana-și privea bărbatul cu o amărăciune în ochii-i albaștri palid.

-Nu te uita la mine așa, Ileano! se răstește Dimitrie la nevasta lui.
-Da’ cum să mă uit la tine, bărbate? Nu vezi ce greu n-i?
-Văd, muiere! Socotești că mi-s orb?

Dimitrie se scoală de la masă și-și ia pălinca din șpais, însoțită de-un păhărel. Ileana se uită scârbită la soț și își aranjează baticul de pe cosițele bălaie. Își pune brâncile-n sân și se uită lung la odaia în care dormeau copilașii ei. Inspiră adânc aer în piept si zice serioasă:

-Trabă să facem ceva, să nu-i lăsăm la sapă dă lemn!

Dimitrie pufnește, dă o dușcă de tărie și lipește păhărelul de masă. Își sprijină cotul de genunchie, apoi își lasă capul spre pământ. Știa că lu’ nevastă-sa i se mai năzăresc uneori idei d-astea, dar asta era dureroasă.

-Și cum propui să facem asta?
-N-am nici cea mai vagă idee. Darămite trabă să facem una ca asta! spune Ileana și ia mâna bărbatului în mâinile sale fragile. Pentru ei!

Femeii îi dădeau lacrimile deja, lacrimi de durere. Spera la un de acum înainte mai bun pentru pruncii ei. Visa la o țară mai bună ce-o să-i ofere o oportunitate. Deja în cap îi veneau idei de cum o să facă degrabă ce-o trece iarna aceasta.

Dimitrie dă din cap. Era bulversat de nevastă-sa, nici el nu mai știa ce face. Îi dădea pace să-și facă plăcerile, știind că de această dată socotelile Ileanei au să coste pentru toți patru. Și-au să doară pe moment, dar necazurile au să treacă și ele, în timp.

Amândoi oftează zgomotos și se privesc. Dimitrie mai ia o dușcă, iar Ileana își ia andrelele, apropiindu-se de fereastră. Fulguia de ceva timp, omatul strălucind în lumina lunii, dar Ileana nu era atenta la frumusețile iernatice. În capul dânsei se derulau rugăgiuni, speranța că ai ei copii au să plece departe fiind nestinsă.

~ pentru că urbanul a devenit o conformitate, iar ruralul a fost înecat în umbră ~