„Ora următoare” sau despre imposibilul devenit posibil

                                                                                                                               prof.  Carina A. Baba

      Ce bucurie mai mare poate să aibă un dascăl decât aceea de a-și vedea elevii pasionați de materia pe care o predă acesta? Îi trece automat prin gând că lui i se datorează. Uneori i se datorează, alteori nu. Oricum, bucurie mai mare decât să îți vezi copiii (de la școală!) citind, fiind implicați, lăsându-se convinși de ceea ce le spui, este să îi vezi că se întrec în acte de creativitate.
     Obișnuiesc să le spun că promisiunea e datorie curată. Le promisesem, la final de clasa a VIII-a, o carte. A noastră. Promisiunea nu a fost îndeplinită. Încă. Dăm vina pe pandemie, dar știm, iar dacă nu știm învățăm în… „Ora următoare”, că imposibilul se poate preface în posibil, în anumite condiții.
      Astfel, clasa a IX-a a început (și s-a sfârșit) în forță. Parteneriate, proiecte, concursuri. Nimic nu ne-a scăpat. Copiii mei au început să citească mai mult, să scrie mai mult, să traducă nuvele din limba engleză și, iată, Ariana Pero a îndrăznit să scrie nu o compunere de 300 de cuvinte („Doamna profesoară, în test scrie 150-300 de cuvinte! De ce spuneți că trebuie să scriem TREI SUTE DE CUVINTE?!?”), ci o carte întreagă. Jumătate de an a scris. Intens. Mi-a trimis textele pe WhatsApp. Le-am strâns cu grijă, neîndrăznind să cred că vom ajunge în luna noastră, luna august, lună de vacanță, să finalizăm acest extraordinar proiect. Iată, acesta este rezultatul.
     Am citit cartea Arianei cu sufletul la gură. Consider că poate, oricând, să completeze un curs de formare și perfecționare a cadrelor diactice, atât de multe se pot învăța din povestea ei, o poveste reală.
     A(r)iana ne povestește, cu umor, de întâmplările prin care a trecut în școlile din Franța și din România, dar subliniază cum detaliile neluate în seamă în vremea copilăriei au avut impact asupra vieții ei, ca și cum ar fi fost cheile de boltă ale destinului.
     Lucrurile se leagă firesc, decizia ei și a medicilor de a renunța la înot, fiindcă apa din bazin are prea mult clor, duce la un sport alternativ, la escaladă. Ariana nu a fost încântată de acest sport, abia în ultima zi la sală simțind „egalitatea” cu ceilalți și „împlinirea” sufletească. Prinsă în mrejele cățăratului, considerând însăși viața „un traseu pe care trebuie să îl parcurgă”, A(r)iana a fost plăcut surprinsă să descopere la Arad o sală cu panouri de escaladă. Mergând constant să se cațere, a putut retrăi cele simțite în ultima zi de sală în Franța. Desigur, „lucrurile lucrează împreună” spre binele nostru, astfel că a rămas doar un pas până când s-a produs întâlnirea dintre adolescentă și Răzvan, Claudiu Ana. Echipa Climb Again. În acel moment, A(r)iana a trecut la un alt nivel. Din toate punctele de vedere.
     Vă invit să pătrundeți pe cărările sufletului ei, împătimit de munți, de păduri, de escaladă și, deși nu scrie nicăieri în această carte, de muzică folk, fiindcă toate merg în aceeași direcție: depășirea obastacolelor, cucerirea munților și bucuria muzicii… nu degeaba, deviza ei a devenit poezia lui Nichita Stănescu, „Sunt un om viu”: „Sunt un om viu. / Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. / Abia am timp să mă mir că exist, / Dar mă bucur totdeauna că sunt.”

 

Tabăra de științe

(fragment din volumul „Ora următoare”, Editura Sf. Ierarh Nicolae, Brăila, 2021)

                                                                                      Ariana Pero, Liceul Special Sfânta Maria- Arad

 

    În Franța, la școala la care eram, se organiza în fiecare an, pe parcursul unei săptămâni, un fel de „școală altfel”: activitățile cuprindeau toate materiile, dar prezentate altfel, transdisciplinar, aplicativ… în afara școlii. În luna martie, plecam pe undeva. Într-un an am plecat la mare. A fost foarte interesant. Am făcut activități de care îmi amintesc cu drag chiar și acum.
     Așadar, am vizitat un orășel: Lille d'Or. Era situat pe o insulă. Ca să ajungem acolo… am luat trenul. A fost prima dată când am circulat cu un tren de mare viteză. Apoi, am urcat într-un autocar care a traversat un pod mare. Am ajuns lunea, după amiază. Am făcut cunoștință cu Maria. Era prima dată când mergeam la mare. Eram cu colegii și cu doamna Adela. Mai erau cu noi încă două doamne, care ne supravegheau. Șase copii.   
     A doua zi, marți, am mers să vedem procesul de evaporare a apei, să vedem cum se extrage sarea din mare. Damian ne-a arătat o machetă. Ne-a explicat că apa din mare se adunăîn mai multe bazine. Acele bazine, la capăt, au niște site foarte subțiri. Apa trece prin ele și sarea se adună în bazine. Este uscată. Apa evaporată. Oamenii merg și iau sarea cu un aparat special, deoarece sarea este prinsă pe marginile bazinelor. O verifică, o trec prin diferite procese ca să ajungă pe piață. Trebuie să treacă prin patru procese mari după ce este luată din bazine. După ce ne-a explicat pe machete, am mers cu el să ne arate acel aparat. Fiecare dintre noi am cules sare din bazin. A fost o experiență foarte interesantă. Ne-am adus aminte de orele de geografie, în care vorbeam despre evaporare.
     După cum știți, Franța este una dintre cele mai mari exportatoare de vin. Noi am avut ocazia să mergem să vedem cum se face vinul. Asta am făcut miercuri. Am luat struguri și i-am trecut prin toate etapele, până au devenit buni de vin. A fost interesant.
     A patra zi, joi, am învățat despre diferite tipuri de scoici, pe care le puteam găsi în mare. Am primit câte o găleată și câte o lopată, am căutat scoici. După ce am umplut gălețile, am mers și am discutat despre ele. Am aflat că, pe acea plajă, există peste 300 de specii, dar în lume sunt mult mai multe. Am primit câte o rigletă, și le-am măsurat, ca să vedem care sunt adulte și care încă nu sunt mature.
    Vineri ne-am întors la școală, cu regretul că săptămâna a fost prea scurtă.